Cer iertare celor două mâini ale mele că trebuie să trudească atât de mult într-o lume plină de străini
Să facă ordine mereu într-o lume plină de amintiri ieșite mereu la suprafață dar ele nu vor să mă asculte!
Dar pe ce limbă să le vorbesc să le arăt că timpul nu pune limită oceanului de sentimente
Cum să le opresc
Să le așez în poala rochiei mele albastre cu margarete
Așa cum pe vremuri o făceau babele așezate pe bancă în fața caselor duminica și le priveau pe fete
Pe cele tinere
Să fie sigure
Că într-o zi se vor mărita și ele vor avea doar un singur copil ca să nu se risipească averea vor face supă de găină cu tăieței de casă două trei avorturi și se vor așeza la masă după liturghie ca și cum ele nu ar avea nici un păcat de mărturisit
De aceea cer iertare că nu am știut să fac toate acestea cum nici acum nu știu să-mi țin mâinile în trupul și inima mea!