Soarele și dragostea noastră,
Vecinii se cutremură a nepăsare
Când răsare ca un
Petec aburit din curtea comună în care am înfipt raze de lună,
Noaptea și dragostea noastră,
Doar motanii rătăciți se dezmiardă obosiți, tăvăliți,
Aliniind încă o dată țiglele roșii de pe casă,
Iarna și dragostea noastră
Se topește într-o ultimă picătură,
Ți-o sorb vlăguită de pe gură
Ca să pot pleca mai departe
Trupurile noastre locuite de frumos și primăvară pot posti zile fără merinde sau apă doar cu iubire
Și-ntr-o amorțeală perpetuă se închină într-un pelerinaj obligatoriu de care nu va auzi nimeni doar se vor uimi de câte ploi vor veni, când noi ne vom iubi!