Eram copil și întindeam mâna rahitică și zbârcită acoperită de puf alb de păpădie și prindeam soarele și-l ascundeam în buzunarul mic al rochiței mototolit într-un colț de hârtie
Și l-am purtat mereu de atunci
Iar îngerul meu nu mai putea de dogoare
Ridica câte o aripă din spinare
Și mă întreba: Fato cât îl mai porți oare
Pe cine îngere pe cine?
Pe soare?
Toată viața!
Am devenit femeie și trupul creștea și inima ardea
Și lumea întreagă încăpea în secunda mea
Iar soarele tulburat de atâta imensitate
Se strângea apunea se făcea mic în singurătate.
Am devenit mamă și secunda mea bătea cu nebunia și iuțeala facerii de parcă geneza atunci începea și tot atunci într-o singură clipă sfârșea
Bătea inima mea în toate ritmurile pe care alte inimi le știau le simțeau
Și nu adormea niciodată
Iar soarele mirat de atâtea bătăi ritmate agonice turbate
Se curba și eclipsa lumile toate
Iar îngerul meu ofta și se tânguia:
Măi fato nu le poți purta pe toate până când?
Pe cine îngere pe cine
Iubirile?
Toată viața în toate verile…soarele marea stelele